Viorela Mihai
În 2005, ProTV intra în anul aniversar 10. Noi, echipa de creație, am intrat în brainstorming în ianuarie şi am mai ieşit la final de lună decembrie, în clinchet de zurgălăi şi de creiere stoarse dincolo de epuizare. Să ții pasul cu Adrian Sârbu era un cantonament al autodepăşirii, trăit într-un bildungsroman presărat cu ședințe și pusee de inspirație neașteptate. Dezvoltasem un mecanism de apărare, în care primele trei idei le aruncam din start sub preşul creației ṣi abia de la a patra în sus începeam să sondez cu înfrigurare sentimentele și dilemele ființei telespectatoare. La ProTV nu era niciodată nimic „la prima mână“: ideile comune, care îți veneau automat, le decapitai imediat pe eşafodul gândirii libere, sub blestemul „la asta se putea gândi oricine“. ProTV nu lucra cu pronume nehotărâte, ci cu nume şi mărci proprii, dornice să scuture banalul şi să provoace limitele imaginației.
În septembrie 2005, nu mai făceam demult diferența între zi și noapte: știam când plecam dimineața, dar nu știam niciodată când voi reveni acasă din turnul tele-viziunilor abisale. Ca să mă scoată din vria intensă a PROveștilor, prietena mea din copilărie, coordonator de programe la Special Olympics România până în ziua de astăzi, m-a îndemnat să particip ca voluntar la Jocurile Prieteniei de la Constanța. Era prima competiție sportivă internațională organizată de Fundația Special Olympics din România, cu peste 500 de participanți din 9 țări. Tineri cu dizabilități intelectuale aveau să concureze la diferite discipline sportive, punând în valoare puterea transformatoare a sportului și deschizând drumul unui concept relativ nou pentru societatea românească: incluziunea socială prin sport. Era evadarea de care aveam nevoie: un week-end departe de Pământul de Mijloc, unde hobbiți, troli și goblini se luptau în capul meu pentru inelul audienței.
Când participi pentru prima dată la un eveniment Special Olympics, cel dintâi lucru care te surprinde este frecvența și căldura îmbrățișărilor: sportivii cu dizabilități intelectuale au abilitatea de a privi oamenii cu prietenie și cu entuziasm, cu inocență și bunătate. Este ca și cum ai plonja într-o mare de endorfine, plutind brusc într-o versiune de viață simplificată, dar plină de înțelesuri, pe care le descoperi treptat cu mirare și cu recunoștință. Pe măsură ce treci de barierele necunoscutului, poate de teama de a nu ști cum să reacționezi sau ce să spui în prezența acestor persoane, ajungi să înțelegi că din această întâlnire vei pleca mult mai bogat și mai împăcat sufletește. Sportivii Special Olympics sunt ambiție și bucurie în stare pură: contrazic tot ce îți imaginezi despre dizabilitatea intelectuală, pentru că din lupta lor cu propriile lor limite iese mereu victorioasă forța umanității. De fiecare dată când urcă pe podium pentru medalii, noi, cei prezenți, câștigăm niște bătălii importante: cu prejudecățile moștenite, cu aroganța, egoismul sau trufia noastră. Noi, cei plini de abilități, care am pus stăpânire pe lume și am croit-o exclusiv după nevoile noastre. Noi, cei care ne întrebăm arareori de ce nu îi vedem mai des pe stradă, în mijloacele de transport, la cinema, la teatru sau la televizor. Când acești campioni se întrec pentru recunoaștere și validare, noi câștigăm umanitate, din care se pornesc mai greu războaie; câștigăm empatie, care ne ajută să vedem dincolo de noi înșine, să acceptăm diferențele, să înțelegem mai bine că ne zbatem pentru aceeași felie de viață.
Sub deviza incluziunii sociale, în competițiile Special Olympics sportul își dezvăluie cu generozitate cea mai frumoasă și mai nobilă dimensiune: catalizator al potențialului uman, liant al comunităților, nucleu al speranței. Este speranța care, pentru câteva ore, lucește în ochii tuturor părinților care își urmăresc copiii cu dizabilități intelectuale evoluând în sporturi de echipă sau individuale, într-o oază de normalitate socială. Emoția lor m-a marcat în 2005 și mi-a rămas în suflet până astăzi: mii de părinți care vor să-și strecoare cu demnitate copiii în societate, să găsească o portiță prin care să intre cu familia lor „în rândul lumii“ – o lume tolerantă, fără etichete necruțătoare. Când sunt întrebată care este legătura mea cu Special Olympics, de ce postez și susțin sportul pentru persoanele cu dizabilități intelectuale, răspunsul meu pornește de la privirile acestor părinți, pe care i-am întâlnit la competiții alături de copiii lor de 10, 20, sau 40 de ani. Copii care încărunțesc, dar care nu cresc, de fapt, niciodată; copii-adulți care te îmbrățișează de cum fac cunoștință cu tine, îți pun întrebări directe și clare și se bucură nestingheriți de fiecare clipă împreună. Într-o sală de sport a unui liceu din Deva sau în Sala Unirii de la Palatul Cotroceni, acești părinți și copii rămân, cu fiecare ocazie, o lecție impresionantă despre reziliență, asumată firesc până la capăt.
La împlinirea a 20 de ani de activitate neîntreruptă în România, președintele Klaus Iohannis a decorat Fundația Special Olympics cu Ordinul „Meritul pentru Promovarea Drepturilor Omului şi Angajament Social“ în grad de Cavaler – un semn de apreciere pentru „altruismul, devotamentul şi profesionalismul dovedite în cei 20 de ani de activitate dedicate promovării diversităţii şi incluziunii persoanelor cu dizabilităţi intelectuale prin intermediul sportului“. Oficial, în România trăiesc peste 130.000 de persoane cu dizabilități intelectuale. Mișcarea Special Olympics nu este DOAR despre ei, ci și despre părinții, frații și familiile lor extinse – reuniți, sunt sute de mii de oameni care năzuiesc în tăcere să se simtă sprijiniți și înțeleși de marea majoritate. Pentru toate lucrurile pe care noi le luăm de bune, cum ar fi un loc de muncă, accesul la o sală de sport sau de spectacol, ei trebuie să lupte constant, accesând coarda sensibilă a solidarității noastre.
S-au schimbat multe din 2005, când am pășit pentru prima dată într-o sală de sport alături de tinerii Special Olympics: de la paradigma în care trăim și muncim, la intensitatea discuțiilor despre diversitate. La ceremonia de la Cotroceni, David Evangelista, Directorul Special Olympics Europa Eurasia, a numit decorarea „o ocazie istorică“ și a ținut să precizeze că filiala din România este „un exemplu strălucit și pentru alte națiuni“. Poate că scârțâim în alte domenii, dar societatea noastră civilă devine tot mai puternică, așa cum visam când scriam într-un turn campanii semnate cu „Nouă ne pasă“.
