Zepelin Media
Când era în liceu și a fost îndemnat să dea la IATC, a întrebat „ce-i aia?” – suna ca ITB, a crezut că e ceva cu mașini. Valentin Teodosiu, pe atunci „un elev tâmpit cu talent”, voia să dea la engleză. În ’73, a dat admitere la Institutul de artă teatrală și cinematografică din București – erau 300 pe un loc. A intrat din prima, fără pile – tatăl lui era milițian, iar mama casnică.
– O fabulă știți?, l-a întrebat la admitere Bibanu’ (Dem Rădulescu).
– Da, știu.
– Spuneți-mi atunci o baladă populară!
– Să dansați știți?
– Dacă trebuie…
Valentin Teodosiu povestește și râde, zguduind Pământul. Acest munte de om, cu
timbrul lui grav și vocea ca un tunet, asortează senin amintiri, imagini și oameni cu emoții și trăiri de colecție. În studenție, din 30 de colegi, 29 l-au numit confesorul și partenerul ideal. „Aveau gust oamenii!”, îmi spune complice. Dincolo de actorie, Valentin Teodosiu este și o voce ideală. Vocea care de 24 de ani dă personalitate, unicitate și forță unui brand căruia i-a împrumutat din ambiția, umorul și greutatea lui: ProTV-ul. Ne-am întâlnit să vorbim despre actorie și televiziune, două pasiuni care s-au împletit armonios într-o poveste spusă din suflet, cu sinceritate deplină.
Cum ați ajuns să fiți Vocea ProTV?
În vara lui 1995, m-a chemat Adrian Sârbu și mi-a zis: „Vino să fii voice-over!”
„Să fiu ce?”, am întrebat. De unde era eu să știu ce înseamnă voice-over?! Puneam deja voci la ProFM și la Canal31, dar nu știam că sunt voice-over.
„Să pui voce pe promo-uri, la filme, la știri, la emisiuni. Îți dau 3.000 de dolari pe lună.”
Am făcut exact mutra ta: mi-au ieșit ochii din cap.
„Nu pot”, i-am spus, „nu mă simt bine și nu vreau să te-ncurc”.
Mă luptam rău cu depresia: soție, amantă, copil, muncă, nu mai făceam față.
„E chiar așa grav?”
„Da”, i-am zis.
„Bine, fă-te bine și vorbim atunci.”
M-am făcut bine datorită lui Horațiu Mălăele. Ajunsesem într-o stare groaznică: nu mâncam, nu dormeam, aveam gânduri suicidale, nu vorbeam cu nimeni. Eram eu cu mine. Horațiu a venit la spital, m-a mângâiat, m-a pupat pe frunte și mi-a spus: „Teo, lasă femeile, lasă grijile, și fă ce știi tu mai bine să faci!” Și de atunci asta am făcut: actorie.
Vă mai bântuie depresia?
Evident, nu scapi niciodată de ea. La mine, se manifestă în două feluri: or mă duce în exaltare, or mă cufundă în letargie. Luminița, soția mea, știe deja semnele.
După 6 luni, m-a sunat iar Sârbu: „Ești mai bine? Atunci hai!”
Deci ProTV s-a lansat fără vocea lui Valentin Teodosiu.
Da, la început a fost doar Bebe Cotimanis. După, am venit și eu, salariul era evident mult mai mic, eram acum doi care înregistram voci pentru promo. Ne-au adus casete cu voice-over-uri din America: repetam, refăceam, învățam din mers cu oamenii de la Promo. Pentru mine, ProTV-ul era o ființă cu o siglă, trei culori, și două voci. Un personaj care doar îți vorbea, fără să se arate niciodată, undeva între om și Dumnezeu. Mi-a plăcut acest rol. Și încă îmi place foarte mult, chiar și după 24 de ani.
Sunteți recunoscut adesea după voce?
Evident, de toată lumea. Și respectat pentru asta.
Eram în piață, la Obor, și m-am oprit să cumpăr niște flori de la țărani.
„Fă, tu știi cine-i ăsta?”, o întreabă țăranul pe femeia de lângă el. „Ăsta-i fundalul de la ProTV!” Oamenii nu știu de voice-over, dar știu că eu îi ademenesc cu programe la ProTV.
În România, nu există o școală sau o cultură a voice-over-ului. Decenii întregi, am ascultat aceleași voci. Și nu există continuitate. Cine să ducă mai departe niște meșteșuguri, când cei mai buni trebuie să plece ca să le facă loc unora care habar n-au și nici nu mai au de la cine învăța?! Este regula generală de funcționare în România: cei buni pleacă pentru că nu știm cum să-i reținem și ce să facem cu ei.
Poți să-ți imaginezi că am primit un telefon: „Alo, dl Teodosiu? Am dori să colaborăm cu dvs. Puteți veni, vă rog, la o probă de voce?” Cum să mă suni să-mi spui așa ceva?! Deschide televizorul pe ProTV și prinde orice pauză de publicitate, dau acolo probe de voce în fiecare zi.
Poate că domnul nu se uită la ProTV.
Asta nu-i o scuză! Dacă vrei să lucrezi în breasla asta, trebuie să urmărești și să știi tot ce mișcă, altfel, ești doar un alt impostor. Sau când scrii un text pentru un promo de program de televiziune: trebuie să fii conștient că ești un dramaturg de 30 de secunde. Scrii pentru milioane de telespectatori și pentru o voce care duce mesajul mai departe. Este un talent să poți face cu adevărat acest lucru, greu de găsit. Eu, când primesc textele, citesc fiecare virgulă, punctele de suspenise, tot ce-mi pui pe hârtie. Tot ce compune acea poveste în miniatură de 30 de secunde. Asta a fost diferit la ProTV: ProTV a vândut povești, nu anunțuri. Povești cu oameni, cu stare, inventate și re-inventate pentru fiecare reluare de film, de exemplu.
Care este cea mai prețioasă amintire a dvs. din ProTV?
În primii ani, am pus vocea pe un promo cu filmul vieții lui Charlie Chaplin. A venit șeful de atunci de la Promo și mi-a spus: „De fiecare dată când mă uit la promo, îmi dau lacrimile.” M-am dus acasă și mi-am zis: „Ia să văd și eu de ce plânge ăsta!” Am văzut promo-ul și m-am apucat și eu de plâns. Era așa de bun promo-ul… Eram așa de buni cu toții…
O amintire de suflet din teatru.
Eu am avut niște profesori fabuloși la Institut, ne lipeam de zid când treceau pe coridor pe lângă noi. Octavian Cotescu era șeful catedrei de actorie.
Când am debutat cu piesa „Peer Gynt” a lui Ibsen, regizoarea tehnică mi-a adus o telegramă chiar înainte de începerea spectacolului: Peer Gynt 1957-58 îi urează succes lui Peer Gynt 1977-1978. Semnează Florin Piersic.
