Viorela Mihai
Nu știu alții cum sunt, dar eu mi-am petrecut ultimii 41 de ani de viață primind același sfat din toate părțile, de la familie și prieteni, la colegi sau tovarăși ocazionali de carieră sau de drum: „Nu mai fi așa sensibilă!“ Cu timpul, am ajuns să cred că sensibilitatea este o slăbiciune, un defect care trebuie ascuns în spatele unei mine hotărâte, o meteahnă care te împiedică să urci pe scara socială dominată de doamne de fier, binecuvântate de natură cu darul cutezanței și al emfazei.
În clasele primare, când asistentele din școală ne luau pe rând la împuns pentru vaccinările copilăriei, eu, cea mai departe de a fi „bărbată“ din generația mea, eram oferită ca prim „voluntar“ de doamna învățătoare – mă scotea în fața clasei lividă, tremurând din toți rărunchii, cu speranța că această acțiune de șoc mă va lecui de păcatul sensibilității. Pentru mine, erau momente de groază, pentru colegii mei – erau clipele unui spectacol grotesc, în care mă urmăreau schimonosindu-mă în fel și chip, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce tovarășa îmi poruncea să zâmbesc, ca să-i încurajez pe ceilalți. La finalul acestei scenete, învățătoarea declama încântată: „Ați văzut că nu doare?! Viorela, care e cea mai sensibilă, a trecut de vaccin cu zâmbetul pe buze!“ Halal zâmbet! Copiii se lipeau mai tare cu spatele de bancă, gândindu-se la rictusul meu sinistru, în timp ce în fața clasei erau scoase la vaccinare celelalte colege cu care împărțeam topul sensibilității. Până la final, chiar și cei mai curajoși copii din clasă își pierdeau toate resursele de bărbăție și se bălăceau în aceeași baltă de lacrimi, frică și spirt.
O fărâmă de amintire poate deveni emblematică pentru nenumărate situații în care normele și standardele perpetuate de societate ne obligă să jucăm sceneta „femeii puternice“ în timp ce ne zbatem să aducem la tăcere depresii, angoase și drame care urlă dezlănțuite din interior. Lupta pentru egalitatea între sexe a anulat dreptul la vulnerabilitate, aruncând emoțiile în derizoriu și promovând ca model social imaginea femeii atotputernice, care se ia la trântă cu bărbații pentru posturi de management, care naște pe drumul spre birou și își înțarcă pruncii la 2 luni ca să revină pe baricade la muncă. Niște acțiuni la limita inconștienței au fost legitimate ca repere sociale pe măsură ce s-a pus semnul egal între profesionalism și neglijarea vieții personale, rolul de mamă fiind aruncat într-un colț, la categoria șamd. Să „rupi ușa“ la terminarea programului ca să-ți ridici copilul de la creșă sau ca să ajungi la o serbare de 8 Martie sunt acțiuni care pot fi etichetate ușor ca slăbiciuni pentru că femeia modernă și puternică nu are casă și masă, idealuri domestice privite dezaprobator, ci are deadline-uri și target-uri, rapoarte și întâlniri urgente, talentul de multitasking și de multimasking a nevoilor emoționale.
Privind retrospectiv la ce am făcut cu viața mea în ultimii 20 de ani, poate că adevărata forță este, de fapt, să ieși din acest stereotip. Să ai curajul să-ți iei timpul înapoi, să ai libertatea să recunoști că nu mai poți, să sfidezi tabu-uri despre sănătatea emoțională și să accepți că este normal să ai limite pe care nu le poți depăși. Când mama se stingea ușor și eu gonean înnebunită de durere între spital și serviciu, o colegă mi-a spus admirativ că sunt „superstrong“. Am zâmbit cu același rictus din clasele primare: nu-mi doream să fiu puternică, voiam să nu mai scriu prezentări în Salvare sau lângă patul mamei care mai murea în fiecare zi câte puțin. Nu știu dacă voi achita vreodată prețul plătit pentru a rămâne „superstrong“. Dar oricât aș detesta discursurile motivaționale, mi-am creat un îndemn cu care merg înainte: Fii sensibilă… ca să nu te pierzi de tot!
La mulți ani cu emoții și autenticitate, eternule feminin!
