Viorela Mihai
În bibliotecă, pe un raft ascuns de privirile iscoditoare care ar putea rătăci prin sufragerie, stau înșirate în carcase adesea crăpate niște casete din anii ‘90. Pe coperțile ce trag cu nesaț să îngălbenească pe un raft vecin cu Márquez, Camus, Kafka și Dostoievski, stau scrise de mână dedicații, declarații sau meșteșugite urări. Descind dintr-o epocă în care, dacă îi „făceai“ cuiva o casetă, nu scriai neapărat pe ea numele artistului sau al albumului, ci mai degrabă îi lăsai destinatarului un panseu, o metaforă, niște versuri, semnate apăsat și prelung. Recunosc casetele cu Leonard Cohen, The Doors, Bob Dylan sau Tracy Chapman după scrisul de mână al prietenilor mei din liceu sau al iubirilor aprinse vremelnic în tabere de vară, la gura focului, unde se fredonau versuri legendare și se descopereau zei noi.
Cel mai frumos cadou pe care-l puteai face la mijlocul anilor ’90 era muzica. Muzica „customizată“, pentru că arareori cumpăram casete gata făcute. Prietenia se exprima în melodiile alese bucată cu bucată, imprimate special la casetofonul dublu, care împreună alcătuiau o stare, un mesaj, o atitudine de viață. Sunt anii care au dat playlist-urile adevărate ale tranziției, într-un mix lacom de generații și de voci. Posturile radio trebuiau să țină pasul cu această frenezie a libertății de a descoperi muzica interzisă a ultimilor 50 de ani. Primii DJ ai radioului liber de după Revoluție au fost niște adevărați arheologi: „săpau“ necontenit după muzică, artiști și formații, pe care noi, la 14 ani, îi așteptam cu aviditate, ca niște copii hămesiți de melos și ritm. Și chiar dacă muzica împărțea tranșant lumea noastră în „metaliști“ cu „matrițe“ cusute pe geacă, în „depeșari“ cu blugii largi, măturând trotuarele, sau în „hipioți“ cu „țoalele“ curgând pe ei odată cu șuvițele lor lungi, aveam mereu dorința de a descoperi cine sunt cei care acompaniaseră vremurile în toți anii în care noi și părinții noștri fuseserăm forțați să ascultăm același refren odios și alienant.
La premiile Grammy din acest an, Tracy Chapman a urcat pe scenă după o pauză de mulți ani pentru a cânta alături de Luke Combs una dintre melodiile sale de referință, Fast Car. În urmă cu 35 de ani, Tracy Chapman a cântat pentru prima dată acest cântec la premiile Grammy din 1989, când a câștigat premiul pentru cea mai bună voce pop feminină. „A cântat“ este puțin spus pentru că Tracy nu cântă, ea povestește, la o chitară, despre revoluții, libertate, noi începuturi și o mașină rapidă, care te poate conduce peste amintiri, înapoi și înainte, ca și cum timpul ar fi doar o linie discontinuă între trecut și prezent. După seara de duminică, melodia Fast Car și primul ei album au ajuns pe primul loc în topurile ITunes din Statele Unite. Mi-am scos caseta din raft și am găsit pe ea dedicația de la Cristi, un băiat din Oradea care în 1996 s-a suit în mașina lui rapidă și a dat o fugă până la Cluj, să-mi aducă o casetă cu Tracy Chapman, pe care reunise lista lui personală de greatest hits. Este unul dintre puținele momente în care am răscolit raftul cu amintiri imprimate pe bandă. Dar așa cum David Letterman și-a dorit să încheie ultimul lui show de la CBS cu Tracy Chapman „povestind“ la chitară Stand by Me, tot așa mi-am îngăduit și eu un moment îndelung de slăbiciune, în nostalgia regăsirii într-unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit vreodată: coloana sonoră a libertății din ultimul an de liceu.
