Viorela Mihai
Există o zicere în spațiul digital care, pe măsură ce devine tot mai populară, ne aruncă tot mai adânc în hăul plafonării: „nu ne mai facem bine“. Se lipeşte tot mai des, ca o ştampilă bolnăvicioasă, de felurite forme de gafe, inepții, abuzuri sau acte de sub-civilizație care izbucnesc senine în Cetatea sociopolitică, înnegurându-ne idealurile de mai bine, mai transparent, mai tolerant şi constructiv. Când am fost vreodată bine?! Mă îndrept fără ezitare spre 43 de ani şi, scuzați-mi franchețea, până acum eu n-am prins binele din România decât la nivelul relațiilor afective sau profesionale pe care mi le-am construit cu cei din jur, în republica personală. Dacă această expresie ascunde, de fapt, o speranță a vindecării de traumele şi tarele unui trecut sinistru, mă întreb cât ne ajută resemnarea pastorală împărtăşită amarnic în reţelele de pseudosocializare. Dacă este o metodă de psihologie inversă, în care verdictul vrea să mâne mai abitir spre acțiune și mobilizare, mă tem că demersul este mult prea subtil pentru instincele noastre psihologice primare. Dacă este un țipăt de disperare aruncat în neantul autorităților și al semenilor, mă tentează să afirm că impostura și nesimțirea au puterea de a antifona multe dintre urechile care ar trebui să decripteze acest mesaj și să încerce ca strategie Schimbarea.
Un concept capricios și epuizant Schimbarea, o visăm încă de pe vremea când Convenția Democrată și-a făcut-o stindard în campania electorală din 1996. Ne-am agățat de ea cu disperare, așteptând să vină de la alții, în mod miraculos, ca un duh magic eliberat dintr-o lampă cu petrol păstrată pe dulap, ca mărturie a vremurilor care ne-au chinuit și testat toate limitele. Însă schimbarea presupune un act comun de recunoaștere a metehnelor care trebuie corectate, o asumare a unor strategii coerente, pe termen lung, urmate cu strictețe și încăpățânare, o ambiție astronomică și o voință uriașă, de neclintit în fața tentației de a alege calea mai ușoară sau de a renunța. Astăzi știm că este imposibil să faci schimbare cu lupii abili de ieri, deghizați peste noapte în mielușeii descurcăreți ai democrației. Însă dacă a existat o forță care a reușit să dea spargeri constante în temeliile corupte ale Sistemului creat după 1989, strecurând în mentalul colectiv alte valori și alte repere, aceasta este societatea civilă. Există zeci de inițiative care ne fac bine, în sensul în care schimbă modelul vetust de a ne raporta la instituțiile Statului, la sistemele de sănătate și de educație și, nu în ultimul rând, la noi înșine. Ne fac bine reunindu-ne sub umbrela unor cauze pe care n-am reuși să le ducem singuri pe umeri, vindecându-ne în momente-cheie de exasperare, frustrare, depresie și renunțare, inspirându-ne să vrem mai mult și să putem mai mult.
Împreună, Dăruitori de Schimbare, spune asociația Dăruiește Viață în campania lor aniversară. „De 10 ani, Dăruiește Viață nu a avut niciun donator, a avut doar dăruitori.“ 7.700 de companii și 500.000 de oameni, „mai mulți decât voturile pe care le primește un politician“, ne-a spus emoționată Oana Gheorghiu, co-fondator Dăruiește Viață, la conferința „10 ani de schimbare“ din incinta șantierului #NoiFacemUnSpital. Ne-am plimbat fascinați pe etajele, coridoarele și saloanele acestui spital de copii construit exclusiv din donații și sponsorizări, cea mai mare investiție făcută în sistemul sanitar din România în ultimii 30 de ani. Primul spital național de copii pentru cancer, boli grave și traumă a intrat în etapa finală, urmând să fie dus la bun sfârșit și predat autorităților în următoarele luni. Paula Herlo l-a numit „cel mai spectaculos proiect de țară pe care România l-a avut până acum“. Ca dăruitor, îl consider deopotrivă cel mai spectaculos proiect de solidaritate civică pentru dreptul la viață și la demnitate umană. Nu știu dacă cei 500.000 suntem toți oameni care s-au confruntat, într-un fel sau altul, cu realitatea devastatoare a cancerului; care i-am vegheat în spital pe cei dragi cu zilele sau cu lunile, în picioare sau pe un colț de scaun, în mizerie, durere și umilință, fără vreo urmă de susținere sau de consiliere. Dar știu că fiecare reușită merită să fie sărbătorită și aplaudată, ca să putem continua acest lung proces de a ne face bine, fizic și psihic, în ciuda tuturor actelor de corupție și de indolență care ne fac rău și ne alungă din țară.
Dincolo de cele 43 de milioane de euro adunate în cei 10 ani, Carmen Uscatu, co-fondatorul asociației, le-a mulțumit dăruitorilor, cu modestie, „pentru privilegiul de a spune noi facem un spital“. Clădirea pe care arhitecta Raluca Șoaita, alături de echipa ei de la Tesseract, a gândit-o ca pe un copac al vieții, în care fiecare ramură poartă speranțele copiilor, ale părinților și personalului medical, este concretizarea, sinteza Schimbării. Ea freamătă deja de emoție, ca o poveste care așteaptă lumina tiparului: emoția medicilor care vor avea șansa să performeze la standarde îndelung visate, a dăruitorilor care lasă o moștenire prețioasă Statului român, cu speranța că va fi pregătit s-o gestioneze conștient și responsabil.
Le-am întrebat pe fondatoarele Dăruiește Viață ce mesaj ar pune pe o cărămidă mare în Piața Victoriei pentru guvernanții care ne vor bântui existențele în următorii 10 ani. „Sunteți aici pentru scurt timp“, mi-a răspuns Oana, pomenită cu admirație pentru momentele ei de „asperitate“ de unul dintre vorbitorii invitați. Responsabilă cu emoția, Carmen mi-a spus că „Valul schimbării vine.“
Foto credit: Enrico Brodoloni
L-am văzut, l-am trăit, l-am admirat astăzi, în acțiune, în timp ce făceam turul spitalului în compania colegilor din presă și a medicilor implicați în diferite proiecte Dăruiește Viață. Am fost dăruitori fără cuvinte și plângăcioși fără restricții pentru că acest proiect a devenit pentru mulți dintre noi, în momente de cumpănă, o terapie a durerii, care ne-a ajutat să evadăm din tenebrele #nunemaifacembine. Suntem binele pe care ni-l facem singuri, om cu om, până la sute de mii și la stele. Din micul Observator construit special pentru ei pe acoperișul spitalului, copiii internați vor putea privi cu încredere aceste stele, atunci când vor veni seara să viseze liber.
