Zepelin Media
Recunosc, am fost o singură dată la o ședință de bloc. Abia mă mutasem în Drumul taberei. Prezența mea a coborât media de vârstă cu vreo 40 de ani. M-a dezamăgit atât de mult bârfa despre caloriferul și buda vecinului încât n-am mai călcat neam pe la întâlnirile clubului de geriatrie. Eram studentă și n-aveam timp de pierdut. 15 ani cât am locuit la acea scară, nimic nu s-a schimbat. Și eu am trăit încremenită în acea neschimbare, împiedicându-mă în gropile din fața blocului, sărind peste bălți și rahați, respirând aerul gros de țigară și mucegai din holul de la intrare, coborând și urcând cu ușile deschise la lift ca să încapă căruciorul. Priveam cu invidie scările renovate din vecini, cu geam lucios de termopan, neon și plante exotice, cu loc de pus reclame și cutii poștale însemnate cu numele și numărul de apartament, bombănind în gând trandafirii lor perfecți și covorașele colorate de la intrare. Și totuși, de fiecare dată când se anunța o ședință de bloc la noi pe scară, îmi găseam mereu câte o scuză: prea obosită, prea târziu, prea plictisită, prea în zadar.
Recunosc, ideea de ședință de bloc deschidea orizontul unor amintiri cam sinistre din copilărie, cu părinți care coborau resemnați și împovărați în Hades-ul din spălătorie, unde tovarăși încruntați care urau copiii luau cele mai absurde decizii din lume, care începeau toate cu NU: nu călcați iarba, nu vă jucați în fața blocului, nu scuturați nucul, nu scrieți cu cretă, nu săriți elastic, nu folosiți liftul, nu vă cățărați în copaci, nu bateți mingea, pe scurt, nu fiți copii. De fiecare dată când era ședință de bloc, noi, „factorii perturbatori”, speram într-o minune: așteptam ca părinții noștri, reuniți într-o opoziție puternică, să pună capăt opresiunii lui NU, să ne dea înapoi spațiul verde și corcodușele, mingile tăiate și dreptul la copilărie, să ne izbăvească de etichetele „nerușinat”, „obraznic”, „mucos” și „vagabond”. După ședință, câteva zile aerul era mai respirabil, după care alianța de tartori în maiou alb și cu părul vâlvoi revenea în forță cu interdicțiile și amenințările, cu răcnetele și apa fiartă aruncată peste noi de la etaj.
Eram mulți copii, de toate vârstele, energici în pantaloni de supraelastic și teniși cu miros de anvelopă, cu teme făcute la lampa de petrol și lumânări puse strategic în cutiile poștale pentru zilele în care se lua curentul și trebuia să bâjbâi prin întuneric până la etajul șapte pe scări. Era multă nedreptate pe lume, gândeam în sinea noastră, în timp ce țineam rândul la pâine, ouă, unt și portocale, „șoimi” fără aripi, „cutezători” fără curajul de a visa la rația noastră de libertate.
Dar într-o zi, la Alimentara s-a dat în sfârșit democrație. Părinții noștri și-au descătușat puterile mai ceva ca niște super eroi și au curs râuri, râuri, pe străzi, scandând „jos comunismul” și „vrem alegeri libere”. Au ieșit din pivnița unde marii administratori de țară îi ținuseră închiși cu speranțele lor cu tot și ne-au umplut rafturile cu libertate, darul cel mai de preț. După 30 de ani, românii din întreaga lume au stat la coadă pentru această libertate, năzuind cu disperare că vor prinde și ei un ultim buletin de vot. Există ceva teribil de trist în această solidaritate, noi cu noi înșine, cei din prezent cu cei din trecut, prinși în cozi infinite pentru restaurarea fizică și morală a marelui nostru Bloc. Și totuși, există speranță: din Cluj, la Londra și de la Eindhoven, la Roma, după 30 de ani începem să înțelegem cu toții că votul este singura ședință de bloc de la care nu putem lipsi.
