Zepelin Media
Când a deschis ochii într-o dimineață oarecare de sâmbătă, după o noapte liniștită, doamna X nu a știut că în mai puțin de opt ore îi va închide definitiv. Dacă ar fi intuit ce va urma, probabil că ar fi zăbovit pe fiecare detaliu din casa ei din Ploiești, pentru a fotografia totul pentru eternitate în sufletul ei. Și-ar fi luat rămas-bun cu lacrimi în ochi de la toată agoniseala ei, ar fi sunat să-și audă pentru ultima dată fiul și nepoții, după care ar fi sorbit o ultimă cafea cu o sete de viață mai proaspătă ca niciodată.
Cu siguranță, în acea dimineață, doamna X a crezut că va începe un week-end relaxant de viață, bine-meritat după o săptămână de alergat după nepoți. Poate că a mai lenevit puțin în pat înainte de a da startul noii zile, gândindu-se ce să mai gătească sau când să meargă la piață. Nici când a simțit prima înțepătură în coșul pieptului nu a crezut că tocmai a început să ruleze un generic fatal de sfârșit. Când te apropii de bătrânețe, te obișnuiești cu semnalele pe care ți le transmite corpul: îi simți slăbiciunile, îi tolerezi micile defecțiuni și capricii ca unei mașinării vechi care te-a purtat o viață întreagă pe cele mai neașteptate drumuri.
„Dragă, chem Salvarea, nu mă simt prea bine!”, i-a spus încrezătoare prietenei ei din vecini, cu gândul că o revizie este oricând bine-venită la vârsta ei de 70 de ani. La ora 11.15, înainte să ajungă la ea fiul ei, doamna X a fost dusă de ambulanță la Spitalul Județean din Ploiești.
„A suferit un infarct și are un vas înfundat”, a anunțat medicul de gardă. „Are nevoie de un stent, dar cei doi medici care pot face această intervenție sunt la o conferință de chirurgie la Sinaia.”
„Amândoi deodată?”, a întrebat indignată nora.
„Doamnă, nu discutăm cum se organizează fiecare spital! Trebuie să o ducem la București, la Spitalul Fundeni.”
La 12.30, doamna X a plecat cu Salvarea spre Fundeni. „Tot răul spre bine”, s-o fi gândit cu ultimele resurse de optimism, fără să realizeze că mașinăria ei se îndreaptă spre daună totală. „La București sunt doctorii mai buni!” Poate că a privit pe geam cum trec kilometri, cadru cu cadru, reproșându-și că nu a udat florile de dimineață. I-a părut rău că le-a stricat week-end-ul copiilor, dar poate că așa a fost să fie, un stent de București.
Când a ajuns la Urgență la Fundeni, a simțit că toate puterile și le-a lăsat la Ploiești. Era 13.30. Și-a semnat pentru ultima dată numele pe o coală de birocrație, timpul și spațiul s-au dilatat și la casa de pariuri a vieții, șansele ei au devenit foarte mici.
„Lucrurile s-au complicat între timp: ruptură miocardică”, i-a spus doctorul fiului ei, care îi strângea lucrurile la piept și nu-și putea lua ochii de la semnătura proaspătă a mamei lui.
La 15.10, doamna X s-a oprit din trăit pentru că a avut ghinionul să facă infarct în week-end-ul cu Congresul Național de Chirurgie de la Sinaia. Într-un spital județean, cei doi chirurgi care puteau pune un stent erau plecați la congres. Ar fi salvat-o pe doamna X dacă erau în Ploiești? Cu această întrebare, furie și frustrare trebuie să trăiască mai departe familia doamnei X. Statistic, pe agenda unui spital, un om în minus este o cifră mică. În viața unei familii însă, o mamă și o bunică în minus reprezintă o tragedie uriașă, care se putea evita.
Salariile au crescut în sistemul medical, dar când vom obține o mărire de responsabilitate și de umanitate care să ne salveze cu adevărat de la moarte? „O chestiune de management” este un răspuns prea cinic pentru o familie care tocmai a scris culmea supremă a ghinionului cu lacrimi de neconsolat.
Când a închis ochii într-o după-amiază oarecare de sâmbătă, doamna X nu s-a gândit cât de palpitant este în week-end la Sinaia.
