Viorela MihaiEste pedagog, psiholog, medic, contabil, zugrav, tâmplar, IT-ist, agent de turism, fotograf și profet. În fiecare zi, pe WhatsApp, în Consiliul de Administrație al școlii, în Asociația de părinți și în Comitetul clasei. Este o subspecie din ce în ce mai populară și mai agresivă, dirijând educația din impostura unui individ documentat, zelos și vizionar. Are intrare la Direcțiune și la Sindicat, păstorește turma de părinți ai clasei și deține adevărul absolut pentru că este „mega informat“: a citit el pe Internet, a auzit el la Știri, a cercetat el problema în curtea școlii, a vorbit el cu generațiile absolvente. Părintele supradotat cu Pile, Cunoștințe și Relații, propagatorul suprem al vechilor cutume, cu ifose de strateg și arhitect al viitorului educației românești este unul dintre modelele „de succes“ cultivate de sistemul nostru de educație politizat, unde cei care se aseamănă în tupeu ajung să stabilească norme și legi pentru profesorii și copiii noștri.
Într-un grup nou de părinți reuniți incidental în aceeași clasă, acest gen de individ se insinuează de la început ca „omul de bază“. Inaugurează cu satisfacția lucrului bine făcut celebrul fond al clasei și, în mod neoficial, demarează campania „surprize, surprize“ pentru doamna, cu declinări de buget pentru diverse aniversări și sărbători. De obicei, are o progenitură mediocră, dar populară, pentru că toți copiii sunt îndemnați acasă să fie prieteni cu fiul lui x, spre binele lor și liniștea părinților. În unele cazuri, își pune în mod „dezinteresat“ cunoștințele sau aptitudinile în serviciul școlii: aduce furnziori de cărți și de CD-uri; cooptează o întreagă industrie de kitsch-uri sezoniere, formată din căni, magneți, perne, penare, globuri, rame, semne de carte și orice alt obiect pe care se poate imprima mutra veselă a unui copil; îl cunoaște personal pe Moșul Crăciun care poate aduce cadouri la serbarea de iarnă; are cele mai bune idei pentru Săptămâna Altfel pentru că întâmplător cunoaște o agenție de turism care organizează excursii și tabere în maximă siguranță.
În forma ei cea mai evoluată, această subpecie de părinte agresiv ajunge să acapareze toată atenția și răbdarea cadrelor didactice, încercând să-și impună opiniile la nivelul întregului proces educațional: de la alegerea manualelor auxiliare, la cum se face școală în sistemul hibrid. Nu are nicio pregătire în acest sens, dar știe perfect ce funcționează cel mai bine pentru copiii tuturor. Vorbește mult și tare, pe un ton superior și apăsat, ajungând să se impună ca o adevărată autoritate în fața multor părinți obosiți și timorați. Ar coborî puțin „milităria din pod“ pentru că „o palmă nu a omorât pe nimeni“ și „uite noi ce bine am ajuns!“. Trece cu ușurință la amenințări când se simte încolțit sau demascat, în timp ce odrasla lui învață poezii cu Gucci de pe YouTube. Devine periculos când întâlnește cadre didactice care nu-i recunosc autoritatea, care nu cedează presiunilor și atențiilor sale sau nu apelează la serviciile sale de expert suveran. Știe că prin contractul educațional din Regulamentul de Organizare și Funcționare a Instituțiilor de Învățământ, modificat recent, are obligația de a „prezenta un comportament civilizat în raport cu întregul personal al unității de învățământ“, dar e conștient totodată că pentru genul lui nu s-au inventat încă sancțiuni. Liber să se exprime și să se manifeste în spațiul nostru educațional, își va continua manevrele și își va spori influența încurajat de dictonul „pentru că pot“.
În această paradigmă politizată și suprapopulată de această speță de părinți, adevărații specialiști în educație își pierd vocea și influența. Unii emigrează spre învățământul privat, alții șovăie între neputință și resemnare. Și în timp ce visează la școala-amfiteatru al gândirii critice și al imaginației, sistemul public le oferă cu cinism un abonament pe viață la acest spectacol neîntrerupt de bâlci.
