Zepelin Media
Ne-a prins rafala de ploaie în Hyde Park și, până ne-am cuibărit sub bolta unui copac, hainele s-au lipit de noi. Uzi ciuciulete, cu mâinile depărtate de corp, ca niște roboți teleghidați de ploaie, nu ne puteam opri din râs: mama, tata și eu. Din când în când, mama își arunca o privire dincolo de picuri, înspre zări, și concluziona profetic: „Parcă se înseninează.” Oricât ne-a urmărit ploaia în acea vacanță, mama vedea mereu soarele la orizont, cum făcuse o viață întreagă. Până într-o zi, când soarele a apus de tot, chiar și pentru ea.
De atunci, când ajung la o răspântie sau când pur și simplu tânjesc după o clipă de răgaz, mă gândesc mereu ce mi-ar spune mama.
Astăzi, mai mult ca oricând.
Mi-ar spune că a trecut prea mult de când am făcut ceva pentru mine.
Mi-ar spune că mă străduiesc prea tare; că am dreptul să greșesc, să cad și să zac o vreme la Pământ.
Mi-ar spune „no, du-te și spune exact ce crezi și ce simți!”.
Mi-ar aduce aminte că e ziua verișorului, mătușii, vecinului sau fostei mele profesoare fără să se uite în agenda unui telefon.
Mi-ar spune că iar îi face calculatorul figuri.
M-ar sfătui să mă îmbrac bine dimineața pentru că este încă frig.
Mi-ar mărturisi că-i crapă obrazul de nerușinarea unor politicieni.
Mi-ar spune că nu-i vine să creadă că Androneasca e iarăși la Învățământ.
M-ar îndemna să votez pentru că a fost un drept câștigat mult prea greu.
Mi-ar spune „ce zici să fac, că tu ești aia înțeleaptă?”.
M-ar întreba ce fac copiii și nu s-ar mai sătura să mă audă povestind despre ei.
Mi-ar spune să nu mă mai opresc vreodată din scris.
Mi-ar spune pur și simplu „puiuț”, chiar și în prag de 40 de ani. Și eu aș închide ochii și aș simți cum Soarele răsare cu încredere la orizont.
Mama este un om care vine și care nu pleacă, de fapt, niciodată. Este ființa lăuntrică pe care Dumnezeu ne-a dat-o ca să avem cu cine conversa dincolo de lume și de timp.
La mulți ani, Mama!
