Zepelin Media
Într-o zi, m-am pierdut în facturi, trafic, șefi, ordonanțe, revocări, demisii, social media, disperări, seriale, certuri și stres. Când am încercat să mă adun, m-am trezit că trecuseră vreo trei ani.
„Unde naiba ai fost?”, am întrebat chipul rătăcit din oglindă.
„Am fost la serviciu, cu 85-ul. Am fost în ședințe interminabile și frânturi de vacanță. Am fost la cratiță și la cumpărături. Am fost pe facebook și în Piață. Am fost cu ochii pe ceas și praf cu nervii. Am fost pusă la zid și la încercare. Am fost și n-am fost. Ca o revoluție eșuată.”
Am căutat butonul de dat timpul înapoi, dar timpul a chicotit hâtru printre ridurile mele. A fost inevitabil: am plecat fără să ezit din povestea care-mi oferise până atunci siguranță și confort. Am vrut iar viață din aia faină, de ieșit din rutină și din tabele Excel, viață de pus în poezii și de fredonat la chitară pe plajă, care îți dă crize și nicio soluție, dar care îți lasă timp să gândești și să respiri, să trăiești și să visezi, să greșești și să fii autentic. Și asta pentru că am crezut. Am crezut, pur și simplu, că va fi cumva, nici mai bine, nici mai rău, dar cu siguranță total diferit. Am plecat cu sufletul rupt, dar cu o liniște inexplicabilă, punându-mi la încercare credința și puterea de a mă reinventa pentru a nu eșua într-o paradigmă în care nu m-aș fi recunoscut vreodată.
Un prieten bun care e medic m-a întrebat recent cum pot să cred în povestea asta cu Dumnezeu, inventată de biserică pentru a manipula masele și pe cei slabi. Cred pentru că este alegerea mea. Pentru că sunt liberă să am un Dumnezeu. Așa cum și el este liber să nu creadă în nimic. Cred pentru că am nevoie de sens și de substanță. De bunătate, iubire, iertare și speranță. Cred ca să pot evolua. Ca să-mi pot pune întrebări despre ce am devenit. Ca să am șansa de a mă naște din nou, ritualic, cu fiecare sărbătoare. Cred ca să nu mor de singurătate și de plictiseală doar printre oameni. Cred pentru că nu sunt suficient de trufașă ca să nu cred.
Credința este o discuție controversată și un subiect incomod. Deseori, ne ferim să vorbim despre Dumnezeu ca să nu fim considerați habotnici. Ezităm să recunoaștem că suntem practicanți ca să nu fim suspectați de naivitate sau de anacronism. Dincolo de dogmă și de obiceiuri, credința este o trăire profund personală. Când apostrofezi pe cineva care crede, calci de fapt cu bocancii direct în sufletul lui.
M-am rătăcit de prea multe ori prin viață ca să mai am aroganța să cred că mi-am regăsit de fiecare dată singură drumul. Prin urmare, cred inclusiv pentru șansa de a-mi ridica ochii spre cer, căutând răspunsuri la cea mai grea întrebare: Dumnezeul meu, pentru ce m-ai regăsit?
